În procesul de practicare a autocompasiunii, putem trece prin diferite etape. Poate că este mai înțelept să nu ne gândim la acestea ca la niște etape succesive, ci mai degrabă ca la firele unei împletituri cu mai multe ramificații: la un moment dat folosim doar un fir, dar fiecare fir este necesar din nou și din nou pentru a completa împletitura. Sau ne putem gândi la ele ca la o spirală, urcând pe firele căreia, pe de o parte, ni se pare că ne întoarcem mereu în același loc, dar, pe de altă parte, este adevărat că ne aflăm deja în firul următor. O altă imagine sugestivă pentru a exprima modul în care aceste etape se raportează unele la altele și cum apar în călătoria aventuroasă a exersării autocompasiunii este imaginea muzicii polifonice. Auzim toate părțile în același timp, însă la un moment dat, una sau alta dintre ele poate ieși în evidență, mai tare decât celelalte, sau celelalte pot cânta doar câteva acorduri ca acompaniament. Apoi rolurile se schimbă, iar un alt solo intră în evidență.

Aceste imagini ne ajută să evităm pericolul de a privi practica autocompasiunii ca pe un turneu de performanță sau ca pe o călătorie cu etape, rânduri și ranguri definite. 

Practicarea autocompasiuni ne dezvoltă sistemul verde, dar dacă o vedem ca pe o realizare, dacă ne măsurăm unde ne aflăm, dacă ne comparăm cu alții, unde credem că se află, dacă ne facem griji cu privire la momentul în care vom ajunge mai departe sau chiar dacă vom experimenta inevitabil părțile dureroase ale călătoriei, atunci ne activăm sistemele albastru și roșu. În acest fel, ele vor avea un efect opus față de ceea ce ne dorim, față de ceea ce avem nevoie.

Unul dintre acestea părți sau fire, aproape imediat sesizabil, este o aversiune față de practica autocompasiunii. Mulți dintre noi ar putea avea nevoie să treacă peste o rezistență care provine atât din interiorul nostru personal, cât și din cultura noastră. Voci precum "nu sunt obișnuit să mă ascult pe mine însumi", "nu suntem obișnuiți să fim buni cu noi înșine", "cât de respingător este să mă mângâi, să mă îmbrățișez", "lăsați-i pe alții să fie buni cu mine, eu voi fi bun cu ceilalți", "aceasta este un drog, o iluzie.”

Atunci când putem permite aceste voci fără să le ascultăm, încet, încet, tandrețea și bunătatea față de noi înșine încep să apare în noi. Entuziasmul nostru crește, ne dăm seama ce instrument puternic am găsit. Este ca un timp al îndrăgostirii.

Ne dăm seama că ne putem satisface, cel puțin parțial, propria nevoie de iubire și tandrețe. Ne deschidem cu tot mai multă încredere față de emoțiile plăcute care apar și ne inundă în practica autocompasiuni. Dezvoltăm un atașament față de aceste emoții plăcute și începem să tânjim să le simțim tot timpul.

Această dorință este naturală, sănătoasă, vine din dorința de a ne dori binele. Cu toate acestea, acest mod de a căuta "binele" duce la dezamăgire. Până acum, ne-am așezat să practicăm autocompasiunea pentru a ne permite să suferim și pentru a ne îmbrățișa cu tandrețe pe noi înșine care suferim. Emoțiile plăcute care au apărut în timpul acestor practici nu le-au înlocuit pe cele neplăcute, ci le-au înconjurat, oferindu-le spațiu pentru a se transforma. Dar, în această nouă parte muzicală, alte voci apar în noi, îndemnându-ne să facem exercițiile cu intenția de a elimina emoțiile neplăcute. Dacă simțim anxietate, singurătate, furie, tristețe, ne așezăm să facem o meditație de autocompasiune și așteptăm ca aceste emoții să dispară cât mai repede. În acest fel, practicile noastre devin o rezistență ascunsă la realitatea noastră, dar, în loc să ne diminueze, ne sporesc suferința.

Intensitatea acestei voci va fi redusă atunci când vom fi capabili să ascultăm o altă voce care spune: "atunci când suferim, nu suntem compătimitori pentru că vrem să ne simțim mai bine, ci pentru că ne simțim rău". Motivația noastră este curățată, nu mai vrem să folosim autocompasiunea ca pe un analgezic și, în mod paradoxal, acest lucru ne conduce la punctul în care - deși altfel decât am crezut - autocompasiunea ne va alina din nou durerea, îmbrățișând-o cu tandrețe.

Pe măsură ce ne adâncim în practica autocompasiunii, vom descoperi o nouă voce. Unii oameni au această voce mai mult sau mai puțin puternic prezentă din primul moment în care încep practica. Literatura engleză îl descrie ca fiind un fenomen de backdraft. Backdraft este termenul folosit de pompieri pentru a descrie fenomenul unui foc suprimat, lăsat fără oxigen, care izbucnește atunci când primește brusc o gură de aer proaspăt.

De-a lungul vieții noastre, putem acumula o mulțime de suferințe. Pentru a merge mai departe, le suprimăm, iar acestea persistă ca niște cărbuni în adâncul ființei noastre. Atunci când aerul proaspăt al autocompasiunii atinge aceste multe amintiri dureroase care zac adormite în noi, durerea izbucnește brusc în noi într-un mod cu totul neașteptat. Experiențele de tandrețe față de noi înșine aduc la suprafață acele amintiri dureroase când nu am experimentat această acceptare.

Dacă acesta este vocea care joacă rolul principal în procesul de învățare a autocompasiunii, este important să realizăm că durerea pe care o experimentăm nu este cauzată de practica autocompasiunii. Nu facem nimic greșit, ci experimentăm un semn că facem exercițiile bine, ușa inimii noastre începe să se deschidă și tot ceea ce trebuie să se vindece în noi începe să se arate. Fenomenul de backdraft ne asigură că procesul de vindecare a început.

Semnele backdraft-ului sunt: în plan emoțional, rușine, durere, frică, tristețe, rușine, vulnerabilitate; în plan mental, voci interioare precum "sunt singur", "sunt un ratat", "nu valorez nimic"; în plan fizic, amintiri corporale, dureri, senzații corporale neplăcute în diferite părți ale corpului nostru.

Aceste experiențe neplăcute "apar adesea de nicăieri" în procesul de practicare a autocompasiunii, nu înțelegem ce se întâmplă. Atunci putem încerca multe lucruri pentru a evita să le simțim, ne putem "întoarce în capul nostru" raționalizându-le, ne putem simți anxioși, îi putem critica pe alții sau pe noi înșine.

Este important să ne ferim să ne lăsăm copleșiți de disconfortul backdraftului, dar, în același timp, să permitem ușii inimii noastre să se deschidă încet.

Pentru a asculta această "voce" avem ne voie de multă autocompasiune, de o înțelepciune interioară foarte profundă  care se întreabă de ce avem nevoie aici și acum pentru a ne simți în siguranță. Căutăm un echilibru delicat: pe de o parte, trebuie să ne protejăm de copleșire, iar pe de altă parte, pentru a ne vindeca, trebuie să ne permitem să suferim, pentru că se poate vindeca numai rana care, cu durerea ei, poate intra în spațiul compasiunii, pentru a fi înconjurată de tandrețe.

Dacă vom persevera în practică, mai devreme sau mai târziu vom constata că rănile noastre  încep să se vindece, barierele noastre interioare încep să se spargă și putem experimenta în mod spontan tot mai multe sentimente plăcute față de noi înșine. Această vindecare va afecta activitățile și relațiile noastre zilnice. Încet, dar sigur, ne schimbăm radical.

Este important să ne amintim că progresul nu este liniar. Ne întoarcem la etape anterioare din nou și din nou, auzind vocile pe care le cunoaștem deja. Cu timpul, devenim mai încrezători în a ne permite să trecem în etapele dureroase și mai confortabili în etapele de intimitate și tandrețe cu noi înșine. Ne crește încrederea că, indiferent de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, ne putem îmbrățișa cu o iubire tandră. Și în această îmbrățișare are loc cea mai profundă și mai adevărată vindecare a noastră.

Cu o curiozitate de copil pot observa care voce o aud mai puternic, care joacă rolul principal în mine aici și acum?