Este o practică obișnuită în tratamentul tulburărilor psihice de a clasifica pe cei care solicită ajutor în categorii de diagnostic și de a stabili cursul terapiei în funcție de aceste categorii. Diagnosticul poate oferi un punct de referință pentru profesionistul care oferă ajutor, orientându-i atenția în conceptualizarea problemei, înțelegerea funcționării psihologice afectate și planificarea unui tratament eficient. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de profesioniști consideră că există mari pericole în clasificare. Diagnosticul poate deveni un stigmat, o profeție care se autoîmplinește și poate contribui la izolarea rușinoasă a persoanei diagnosticate de semenii săi, care o pot privi cu suspiciune și o pot marginaliza.
Multe abordări psihoterapeutice moderne se concentrează pe procesele psihologice interioare, mai degrabă decât pe clasificarea tulburărilor. Cercetările neuropsihologice au arătat că aceste procese se manifestă în moduri similare în mai multe categorii de diagnostic. Unul dintre aceste procese este funcționarea și interacțiunea celor trei sisteme de reglare a emoțiilor. Dacă mă confrunt cu o categorie de diagnostic, aceasta mă poate închide cu ușurință, îmi poate crea sentimente de rușine și mă poate face să mă simt fără speranță în ceea ce privește recuperarea. În schimb, dacă înțeleg ce procese interne trebuie îmbunătățite, îmi pot accepta mai ușor propriile neajunsuri și pot simți un elan de speranță pentru practică. În ambele cazuri, este vorba despre aceeași experiență a problemelor. Cu toate acestea, interpretarea lor este foarte diferită și afectează procesul de vindecare în moduri diferite.
Pentru a fi considerată o abordare psihoterapeutică, o mișcare trebuie, printre altele, să aibă un model care să descrie procesele mentale și, pe baza acestui model, să dezvolte o metodă specifică pentru tratarea tulburărilor psihologice. Modelul Terapiei centrate pe compasiune descrie tulburările psihologice ca fiind diferite patternuri de dezechilibru în sistemele de reglare a emoțiilor și urmărește să restabilească echilibrul dintre acestea ca punct central al intervenției. Cunoștințele de psihologie evoluționistă și neuropsihologie au fost importante în dezvoltarea acestui model.
Pe parcursul evoluției, creierul mamiferelor a evoluat astfel încât sistemul verde să poată regla sistemul roșu. Unul dintre motive este faptul că bebelușii mamiferelor se nasc neajutorați, iar supraviețuirea lor depinde de îngrijirea părinților pentru o perioadă lungă de timp. Această îngrijire necesită o apropiere fizică, ceea ce presupune ca părintele mamifer să fie capabil să regleze răspunsul de tip "fugă sau luptă". În consecință, activarea sistemului de îngrijire poate reduce, de asemenea, intensitatea sentimentelor neplăcute.

Compasiunea umană a evoluat din sistemul de îngrijire al mamiferelor. La oameni, acest sistem nu se limitează la grija față de propriile urmași, ci devine universal, incluzând grija față de noi înșine.

Compasiunea activează sistemul verde prin relația sa cu sistemul de îngrijire.
În modelul terapiei centrate pe compasiune, tulburările psihologice sunt explicate printr-un dezechilibru între sistemele de reglare a emoțiilor. Atunci când sistemul roșu este predominant, sentimentele de anxietate și tristețe domină și pot apărea tulburări depresive sau anxioase. Sistemul albastru este predominant în tulburările maniacale, de dependență și narcisiste. În tulburările obsesiv-compulsive, există o hiperactivitate atât a sistemului roșu, cât și a celui albastru de reglare a emoțiilor.
Deoarece subfuncționarea sistemului verde este o caracteristică comună tuturor tulburărilor psihologice, principalul punct de intervenție în terapia centrată pe compasiune este dezvoltarea acestui sistem. Scopul principal este de a antrena sistemul verde prin exerciții de compasiune, care va regla apoi automat sistemele roșu și albastru.

Instrumentul central al acestei terapii este antrenamentul minții pline de compasiune (engl compassionate mind training), în cadrul căruia abilitățile de (auto)compasiune ale participanților sunt dezvoltate prin diverse exerciții. Antrenamentul este utilizat și în afara psihoterapiei. Principala diferență între training și terapie este că, pe lângă exercițiile de compasiune, elementele esențiale ale terapiei sunt: relația/alianța terapeutică, contractarea, evaluarea, conceptualizarea cazului, stabilirea obiectivului terapeutic, elaborarea unui plan de intervenție.

Compasiunea nu este o terapie în sine, dar este terapeutică. Iar în orientarea terapeutică centrată pe compasiune, aceasta crește considerabil eficiența terapiei atunci când este integrată în elementele esențiale ale psihoterapiilor. Ea se dovedește a fi "piatra filosofală" care personalizează și acomodează toate elementele și instrumentele terapeutice care au fost dezvoltate cu intenția de vindecare de-a lungul deceniilor de istorie a psihoterapiilor.

Pot să desenez cele trei sisteme de reglare a emoțiilor mele ca pe trei cercuri pe o pagină. Cum sunt ele dimensionate în raport unul cu celălalt? Cum se reglează ele reciproc? În fiecare cerc pot scrie numele persoanelor, amintirilor, dorințelor, activităților care aparțin fiecărui cerc. Sunt mulțumit de ceea ce arată desenul meu? Există ceva ce aș schimba? Pot să desenez cum vreau să fie și să caut ce pot schimba pentru a obține starea pe care o doresc.