În timp ce practicăm auto-compasiunea, se poate pune întrebarea dacă faptul de a ne concentra pe practicarea compasiunii față de noi înșine nu ne izolează, nu ne face egoiști. Practica arată că autocompasiunea noastră se poate dezvolta doar dacă este integrată într-un context mult mai larg, în triplul flux al compasiunii.

Există trei fluxuri în procesul compasiunii: compasiunea pe care o primim de la alții, compasiunea pe care o oferim altora și autocompasiunea. Numai atunci când aceste trei fluxuri sunt în echilibru putem vorbi de sănătate mintală.

Practica autocompasiunii ne învață să ne îmbrățișăm propriile slăbiciuni, acea parte a realității noastre în care face parte din natura noastră umană să facem greșeli. În acest fel, nu simțim nevoia de a-i învinovăți pe alții și de a ne înfățișa în rolul de victimă pentru a scăpa de sentimentele neplăcute de autoînvinovățire. Acceptarea cu compasiune a propriilor noastre suferințe și limitări ne ajută să fim compătimitori față de slăbiciunile semenilor noștri. Atunci când experimentăm că suntem iubibili în suferința noastră, suntem capabili să-i iubim pe ceilalți în mijlocul suferinței lor.

Persoanele mai pline de compasiune au mai multe șanse să formeze prietenii apropiate, autentice și de susținere reciprocă decât cele care se autocritică.

În relațiile apropiate devenim cei mai vulnerabili din punct de vedere emoțional și ne îngrijorăm cel mai mult dacă ceilalți ne vor judeca. Atunci când suntem plini de compasiune față de noi înșine, încetăm să ne mai judecăm, astfel încât nu ne mai îngrijorăm atât de mult dacă ceilalți ne vor accepta sau nu. În schimb, avem suficientă energie pentru a ne concentra pe nevoile emoționale ale noastre și ale celorlalți.

Pentru a fi compătimitori cu ceilalți, este necesar ca noi înșine să primim compasiune din partea noastră și a celorlalți. Compasiunea din partea celorlalți nu numai că ne umple rezervorul de compasiune, ci ne învață și umilința. Prin ea putem experimenta nevoia noastră de a fi ajuți de semenii noștri. Este incompatibil cu compasiunea să fii în mod constant în poziția de a dărui.

Una dintre principalele diferențe dintre milă și compasiune este că atunci când ne este milă de cineva îl considerăm special pentru că suferă, în timp ce atunci când simțim compasiune pentru cineva suntem conștienți de propria noastră suferință și de cea a întregii umanități. Așadar, ne putem apropia de el ca de egal. Căci compasiunea nu este o relație între vindecător și rănit, ci o întâlnire între egali care își îmbrățișează cu compasiune propriile răni și pe cele ale celuilalt. Doar atunci când ne cunoaștem suficient de bine propriile întunericuri și învățăm să le îmbrățișăm cu compasiune putem fi prezenți în întunericul celorlalți.

Compasiunea devine reală atunci când suferința este recunoscută ca o parte esențială a umanității noastre comune.

Putem observa cum apar în viața noastră cele trei fluxuri ale compasiunii: autocompasiunea, compasiunea oferită celorlalți și compasiunea primită de la ceilalți. Care dintre acestea este mai dezvoltată? Unde trebuie să acordăm atenție, să ne dezvoltăm?

​