Terapia centrată pe compasiune este o abordare psihoterapeutică integrativă. În modelul său teoretic, aceasta consideră diversele probleme psihologice ca fiind dezechilibre în sistemele noastre de reglare a emoțiilor.

Ea nu se concentrează pe diagnosticare sau clasificare, ci pe înțelegerea, cartografierea și vindecarea deficitelor comune de reglare a emoțiilor care se află sub diferitele categorii de diagnostic.

​

 

"În terapia centrată pe compasiune, rolul terapeutului este de a ajuta clientul să experimenteze siguranța în relația terapeutică, în confruntarea cu problemele explorate în terapie și de a înlocui autocritica dură cu bunătatea față de sine."

Paul Gilbert este fondatorul terapiei centrate pe compasiune

​

 

Acest citat ilustrează adevărul de bază prezentat în articolul meu despre fundalul filosofic al psihoterapiilor integrative: modelele teoretice ale fiecărei mișcări psihoterapeutice nu reprezintă un meta-model exclusivist, atotcuprinzător, cu adevăr absolut, ci o modalitate posibilă de a utiliza ansamblul de cunoștințe acumulate în cadrul diferitelor mișcări terapeutice pentru a obține o înțelegere a procesului psihoterapeutic. Ele nu sunt exclusive, însă sunt necesare, deoarece sunt modalități concrete de înțelegere.

Acesta este ceea ce își propune să fie modelul lui Paul Gilbert.
 

Pentru a fi considerată o abordare psihoterapeutică, o mișcare trebuie, printre altele, să aibă un model care să descrie procesele mentale și, pe baza acestui model, să dezvolte o metodă specifică pentru tratarea tulburărilor psihologice.

 

În terapia centrată pe compasiune, se disting trei sisteme de reglare a emoțiilor.

Emoțiile reglate de sistemul defensiv (sistemul roșu), anxietatea, tristețea și furia, sunt responsabile de răspunsurile defensive în situații de urgență. 

Emoțiile reglementate de sistemul de căutare a resurselor (sistemul albastru), entuziasmul, emoția, bucuria, ne dau puterea și impulsul de a ne atinge obiectivele.

Emoțiile reglementate de sistemul de calmare (sistemul verde), sentimentul de siguranță, calmul, recunoștința, dragostea, joacă un rol important în crearea echilibrului nostru psihologic și în relațiile noastre umane.

​

Modelul Terapiei centrate pe compasiune descrie tulburările psihologice ca fiind diferite patternuri de dezechilibru în sistemele de reglare a emoțiilor și urmărește să restabilească echilibrul dintre acestea ca punct central al intervenției. Cunoștințele de psihologie evoluționistă și neuropsihologie au fost importante în dezvoltarea acestui model.
Pe parcursul evoluției, creierul mamiferelor a evoluat astfel încât sistemul verde să poată regla sistemul roșu. Unul dintre motive este faptul că bebelușii mamiferelor se nasc neajutorați, iar supraviețuirea lor depinde de îngrijirea părinților pentru o perioadă lungă de timp. Această îngrijire necesită o apropiere fizică, ceea ce presupune ca părintele mamifer să fie capabil să regleze răspunsul de tip "fugă sau luptă". În consecință, activarea sistemului de îngrijire poate reduce, de asemenea, intensitatea sentimentelor neplăcute.

Compasiunea umană a evoluat din sistemul de îngrijire al mamiferelor. La oameni, acest sistem nu se limitează la grija față de propriile urmași, ci devine universal, incluzând grija față de noi înșine.

Compasiunea activează sistemul verde prin relația sa cu sistemul de îngrijire.
În modelul terapiei centrate pe compasiune, tulburările psihologice sunt explicate printr-un dezechilibru între sistemele de reglare a emoțiilor. Atunci când sistemul roșu este predominant, sentimentele de anxietate și tristețe domină și pot apărea tulburări depresive sau anxioase. Sistemul albastru este predominant în tulburările maniacale, de dependență și narcisiste. În tulburările obsesiv-compulsive, există o hiperactivitate atât a sistemului roșu, cât și a celui albastru de reglare a emoțiilor.
Deoarece subfuncționarea sistemului verde este o caracteristică comună tuturor tulburărilor psihologice, principalul punct de intervenție în terapia centrată pe compasiune este dezvoltarea acestui sistem. Scopul principal este de a antrena sistemul verde prin exerciții de compasiune, care va regla apoi automat sistemele roșu și albastru.

Instrumentul central al acestei terapii este antrenamentul minții pline de compasiune (engl compassionate mind training), în cadrul căruia abilitățile de (auto)compasiune ale participanților sunt dezvoltate prin diverse exerciții. Antrenamentul este utilizat și în afara psihoterapiei. Principala diferență între training și terapie este că, pe lângă exercițiile de compasiune, elementele esențiale ale terapiei sunt: relația/alianța terapeutică, contractarea, evaluarea, conceptualizarea cazului, stabilirea obiectivului terapeutic, elaborarea unui plan de intervenție.

Compasiunea nu este o terapie în sine, dar este terapeutică. Iar în orientarea terapeutică centrată pe compasiune, aceasta crește considerabil eficiența terapiei atunci când este integrată în elementele esențiale ale psihoterapiilor. Ea se dovedește a fi "piatra filosofală" care personalizează și acomodează toate elementele și instrumentele terapeutice care au fost dezvoltate cu intenția de vindecare de-a lungul deceniilor de istorie a psihoterapiilor.