În lumea psihoterapiilor, există o tendință din ce în ce mai mare de integrare. Abordările care obișnuiau să se considere singurele școli eficiente și cu o bază științifică sunt din ce în ce mai deschise la integrare.

Aceste aspirații sunt, de asemenea, o consecință a schimbărilor în filozofie care caracterizează epoca noastră. Aș dori să fac o scurtă trecere în revistă a acestui aspect.

Până la Iluminism, gândirea a fost dominată de dogmatism. Cine deținea autoritatea stabilea modul în care omul, societatea și lumea trebuiau să fie văzute, iar oamenii credeau în autoritate fără a dori să se asigure, pe baza propriei experiențe, că ceea ce credeau era adevărat.

Promisiunea epocii moderne era că lumea și omul din ea pot fi pe deplin cunoscuți prin experiență, prin metoda științifică. Este doar o chestiune de timp până când omenirea va avea toate cunoștințele. Acest lucru le-a dat oamenilor elan, motivație, încredere și o perspectivă pozitivă pentru o lungă perioadă de timp.

Dar istoria a arătat că o astfel de cunoaștere completă nu poate fi obținută prin intermediul științelor naturale. Criza postmodernă se află în incertitudinea relativității. 

Nu numai că au fost infirmate dogmele, dar și cercetările științifice care se credeau absolut sigure au fost infirmate și s-a dovedit, de asemenea, că nu vom avea toate informațiile. Realizările științei au fost folosite de omul secolului XX pentru a face dezastre teribile.

În această frustrare există două extreme în care putem cădea. Prima este aceea că, atunci când vrem să rezumăm cunoștințele noastre psihologice existente, vrem să ne întoarcem la abordarea modernismului, să creăm un nou curent care pretinde infailibilitatea. În acest caz, am fi orbi față de complexitatea realității, față de multiplicitatea experienței umane. Un fel de atitudine fariseică și superioară, care își apără agresiv propria poziție de teama prăbușirii credinței în infailibilitatea sa, face mai mult rău decât bine.

La cealaltă extremă se află nihilismul, un cinism care nu mai vrea să afirme nimic, pentru că știe că tot ceea ce afirmă poate fi completat sau chiar infirmat în parte sau în întregime. Îi este teamă să afirme ceva, ca nu cumva să devină autoritar, ca nu cumva să ofere ocazia de aroganță, de abuz de putere.

Dar nici rigiditatea și credința oarbă în absolutul unei anumite tendințe psihologice, nici cinismul care nu mai îndrăznește să afirme nimic, nu pot oferi un leac pentru suferința oamenilor din postmodernism.

Prin urmare, este nevoie de o cale de mijloc, de un echilibru delicat care să integreze cunoștințele psihologice existente într-un sistem care nu se consideră absolut, care este deschis la nuanțare, la chestionarea și reformularea afirmațiilor sale anterioare, dar care îndrăznește să vorbească, îndrăznește să afirme ceea ce recunoaște ca fiind adevărat aici și acum. Cu umilința de a-și revizui afirmațiile în orice moment. 

Psihoterapia integrativă trebuie să aibă o astfel de atitudine umilă pentru a ajuta cu adevărat persoana în epoca postmodernă căuia a fugit pământul de sub picioare.