O psihoterapie integrativă vede procesul de vindecare ca pe o integrare a părților din lumea interioară a unei persoane: abilități, părți ale sinelui, gânduri, emoții, dorințe, atitudini, amintiri, experiențe etc. într-un tot unitar. Nu judecă aceste realități interioare, nu le numește bune sau rele, sănătoase sau bolnave, nu caută să elimine niciuna dintre ele, ci să le găsească locul în cadrul unui întreg mai mare. 

Vede omul ca pe o ființă bio-psiho-spirituală, care trăiește într-o anumită cultură, societate și în contact cu natura. Se ocupă de el în realitatea sa complexă, îl observă în relațiile sale, caută modul în care aceste planuri ale existenței sale se integrează într-o unitate.

Folosește cunoștințele teoretice și instrumentele practice ale diferitelor abordări terapeutice. Caută realitatea mai profundă, care este universală și pe care diferitele școli o exprimă în limbajul și sistemele lor conceptuale. Analizează modul în care această realitate se manifestă cu un anumit client aici și acum. Caut ce limbaj și ce tehnici sunt adecvate pentru a face accesibilă realitatea recunoscută într-o anumită relație terapeutică.

Se pune un accent puternic pe dezvoltarea stilului personal de lucru al terapeutului. Cunoștințele teoretice și abilitățile tehnice sunt integrate cu trecutul personal și profesional al fiecărui terapeut, rezultând un stil terapeutic unic. Acest stil unic aplică elementele teoretice și practice oferite de literatura de specialitate într-un mod creativ și intuitiv, fără a urma protocoale prestabilite. Experiențele de viață personale și profesionale ale terapeutului contribuie la dezvoltarea creativității și intuiției. Aceasta înseamnă că el este ghidat de aceeași creativitate și intuiție în situațiile din viața de zi cu zi ca și în activitatea sa terapeutică.

Practica și cercetarea sunt integrate în activitatea terapeutului. Pe de o parte, acest lucru se realizează prin urmărirea constantă a cercetărilor publicate în literatura de specialitate și prin încorporarea rezultatelor acestora în propria practică a terapeutului. Pe de altă parte, acesta își vede propria practică ca pe o cercetare, observând cu interes factorii care favorizează vindecarea, reflectând asupra experiențelor sale, trăgând concluzii din acestea și rafinându-și metodele în funcție de aceste concluzii.