Mindfulnessul este o componentă cheie a autocompasiunii, o poartă prin care putem intra în autocompasiune.
Cu toate acestea, autocompasiunea este mai mult decât mindfulness. Mindfulness ne ajută să percepem ceea ce se întâmplă în interiorul și în jurul nostru cu o atitudine non-judecătoare și curioasă. Ca o practică de mindfulness, numim emoția pe care o percepem în noi înșine și apoi căutăm modul în care acea emoție este tolerată în corpul nostru. Acest proces ne ajută să ne distanțăm de emoția pe care o trăim, rămânând în același timp conectați la ea. Suntem conștienți că ea este prezentă în noi aici și acum, dar și că nu suntem identici cu această emoție, ea este doar o parte din noi. Percepția emoțiilor corpului nostru ne distrage de la procesul de gândire care ar amplifica și susține acea emoție. Așa că emoția se liniștește încet-încet de la sine.
De exemplu, dacă cineva refuză o cerere și simțim dezamăgire și furie, în loc să ne gândim la toate dezamăgirile din viața noastră, să concluzionăm că vom fi dezamăgiți de toți oameni și să enumerăm toate calitățile rele ale acelei persoane care ne-a refuzat, ne putem concentra pe modul în care ne simțim furia și dezamăgirea în corpul nostru. Acest lucru ne calmează și ne putem întreba cu calm dacă există o modalitate de a rămâne în dialog cu persoana respectivă ca adult, cu scopul de a ajunge la un compromis sau putem căuta o altă modalitate de a ne satisface nevoile.

Conștientizarea și contemplarea fără prejudecăți a emoțiilor noastre neplăcute ne protejează adesea de a ne lăsa copleșiți și controlați de ele.
Cu toate acestea, există situații în care acest lucru nu este suficient pentru a ne calma. Autocompasiunea adaugă un alt ingredient la conștientizarea suferinței noastre: bunătatea față de noi înșine. Nu numai că devenim conștienți de suferința noastră, dar ne străduim să ne raportăm la noi înșine care suferim cu tandrețe, cu iubire, cu intenția de a ușura suferința.
Aici apare din nou paradoxul care ne însoțește de-a lungul practicii autocompasiunii. Este o contradicție de nerezolvat la nivel logic, dar foarte reală ca experiență interioară. Doar cu multă practică putem gusta cum putem permite furia, nemulțumirea, dezamăgirea față de noi înșine, îmbrățișându-ne în același timp cu iubire tandră. Cum ne putem permite să experimentăm chiar și durerea emoțională foarte intensă, cu atitudinea că ea poate fi reală, că nu există niciun motiv să ne judecăm, să fim nemulțumiți de noi înșine, rămânând în același timp în intenția noastră de a ameliora acea durere. Cuvintele noastre sunt puține pentru a rezolva aceste paradoxuri. La nivel experiențial, însă, apare o intuiție profundă, ceva emoționant de vindecător în ceea ce privește coexistența durerii și a tandreței.

Este perfect normal ca acest paradox să pară foarte des insolubil și să nu putem trăi în același timp suferința și tandrețea care înconjoară suferința.
Este o abilitate înnăscută care provine din capacitatea sistemelor noastre roșu și verde de a funcționa simultan, și poate dura mult timp până când sistemul verde începe să reducă funcția sistemului roșu. Faptul că cele două sisteme lucrează împreună este de neconceput și poate fi înțeles doar prin experiență personală. Iar această experiență poate fi foarte nouă și confuză la început. Pentru că este inerentă modului în care funcționează creierul nostru, toți oamenii o pot face. Este doar o chestiune de practică și de auto-reflecție pentru a o recunoaște, pentru a o savura.
Comparând mindfulnessul și autocompasiunea, putem spune că mindfulnessul se concentrează pe acceptarea experienței, iar autocompasiunea se concentrează pe grija față de persoana care trăiește experiența. Mindfulnessul se întreabă "ce simt aici și acum?", iar conștiința de sine se întreabă "de ce am nevoie aici și acum?". Mindfulnessul spune "simte-ți suferința cu o conștiință spațioasă", autocompasiunea spune "fii blând cu tine însuți atunci când suferi".
Pot începe să încerc să experimentez paradoxul: numesc sentimentul inconfortabil din interiorul meu, acord atenție locului unde îl simt în corpul meu și mă întreb: "De ce am nevoie acum?".