În cultura noastră occidentală, există o credință larg răspândită conform căreia o stimă de sine ridicată este esențială pentru sănătatea psihologică. Ea este văzută ca un medicament care vindecă toate bolile. Mulți oameni se tem să facă ceva care le-ar putea afecta stima de sine. Ni se spune că ar trebui să ne gândim doar pozitiv despre noi înșine, indiferent de costuri.

În ultimul secol, s-au făcut multe cercetări privind relația dintre stima de sine și sănătatea psihologică. S-a constatat că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite, au mulți prieteni, sunt motivate în viață și sunt mai optimiste decât cele cu o stimă de sine scăzută. Aceștia din urmă sunt mai singuri, mai anxioși și mai deprimați. A fost trasă concluzia că stima de sine este cauza, iar bunăstarea psihologică este efectul, astfel încât, dacă crește stima de sine a cuiva, bunăstarea sa psihologică va crește. Au fost dezvoltate o mulțime de programe în acest scop, iar în multe state au fost cheltuite sume considerabile de bani pentru a pune aceste programe la dispoziția tuturor cetățenilor, în special a copiilor. Acest lucru a fost considerat important și pentru că se credea că persoanele cu o stimă de sine ridicată au un comportament mai sănătos și sunt mai puțin abuzive. S-a presupus că o persoană îi va răni pe ceilalți pentru a se simți mai puternică decât ei și pentru a-și reduce astfel frustrarea de a nu se putea considera suficient de bună. Scopul a fost de a reduce comportamentul abuziv prin formarea stimei de sine.

Cu toate acestea, cercetările recente arată că stima de sine este mai degrabă o consecință decât o cauză a unui comportament sănătos. Un studiu interesant modelează acest mecanism. Participanții la studiu au fost măsurați atât în ceea ce privește inteligența, cât și nivelul de stimă de sine. La aflarea veștii că aveau un nivel de inteligență mai mic decât media, persoanele cu o stimă de sine ridicată au compensat prin agresarea celorlalți, în timp ce persoanele cu o stimă de sine scăzută au compensat prin amabilitate față de ceilalți participanți, în speranța că vor fi mai bine acceptați, dacă nu pentru inteligența lor, atunci pentru bunătatea lor. Nu numai această cercetare, ci și experiența ultimelor decenii a confirmat că programele de stimă de sine nu au reușit să reducă comportamentul abuziv și antisocial, contrar așteptărilor.

Stima de sine este o judecată pozitivă despre cât de buni suntem în ceea ce privește lucrurile care sunt importante pentru noi. Pe baza acestei definiții, există două modalități de a ne crește stima de sine. Una este să învățăm să prețuim lucrurile la care suntem buni în mod inerent și să devalorizăm lucrurile la care suntem slabi. Problema cu acest lucru este că, în cazul în care avem nevoie de abilitățile la care suntem slabi, ne oprim de la a le dezvolta. Dorința noastră pe termen scurt de a ne crește stima de sine poate dăuna dezvoltării noastre pe termen lung.

O altă modalitate de a ne crește stima de sine este să ne dezvoltăm abilitățile pe care le considerăm importante. Acest lucru poate avea dezavantajul că investim energie în lucruri pe care nu suntem capabili să le realizăm.

Stima de sine nu este rea în sine, doar că este important să o privim cu o perspectivă nuanțată. Există un mod sănătos și unul nesănătos de a o obține. Să crești într-o familie care te susține și/sau să muncești din greu pentru a atinge obiectivele pe care le consideri importante sunt căi sănătoase pentru o stimă de sine ridicată. A ne prețui pe noi înșine cu prețul devalorizării celorlalți este o cale nesănătoasă. Din nefericire, majoritatea cercetărilor privind stima de sine nu separă aceste două căi, astfel încât rezultatele cercetărilor vor fi nesigure.

Stima noastră de sine nu este neapărat o reflectare obiectivă asupra abilităților noastre. Nivelurile ridicate nu înseamnă neapărat că suntem de fapt mai buni decât alții, ci doar că noi credem că suntem. Se poate întâmpla ca cineva să trăiască toată viața cu iluzia că are abilități speciale, dar dacă îi întrebați pe cei din jur, aceștia vor infirma acest lucru. O persoană care suferă de un episod maniacal sau de o tulburare de personalitate narcisistă are, de asemenea, o stimă de sine ridicată, dar fără bază în realitate, iar modul în care își menține acest lucru este nesănătos.

Chiar și așa, stima de sine ridicată are un beneficiu incontestabil: fericirea. 

Iar fericirea contribuie în mare măsură la o bună calitate a vieții, așa că merită să fie cultivată. Cu toate acestea, este de asemenea posibil ca o stimă de sine ridicată, menținută cu orice preț, să aibă un preț prea mare ca fiind calea spre fericire.

Ne putem întreba: care sunt calitățile la care, dacă suntem buni, ne vom judeca favorabil valoarea personală? Cum stăm cu aceste calități? Am putea să ne întrebăm cunoscuții noștri apropiați cum ne văd ei pe noi. Cât de bine se potrivește modul în care ne vedem noi înșine cu modul în care ne văd cei din jur?