Dacă ar fi să folosesc o imagine, aș spune că compasiunea este ca spațiul tandru al pântecelui, care primește noua viață așa cum este, o hrănește, îi oferă spațiu pentru a crește, astfel încât, atunci când vine timpul, să se poată naște. Autocompasiunea înseamnă să-mi îmbrățișez propria ființă cu intimitatea cu care uterul îmbrățișează fătul care se dezvoltă în el.

Dacă vrem să o definim științific, după Kristin Neff putem distinge trei componente ale autocompasiunii:
- Prima este mindfulnessul, care mă deschide să percep realitatea aici și acum așa cum este: în toată complexitatea ei, cu toate bucuriile și durerile ei. Ceea ce nu permit să se apropie de mine, ceea ce nu permit să mă atingă, să rezoneze în emoțiile mele și în corpul meu, nu va putea nici el să se schimbe.
- A doua componentă este conștientizarea faptului că experiența mea, inclusiv experiența durerii, face parte din experiența umană comună, din natura umană comună. Atunci când sufăr, este ușor să cred că toți ceilalți sunt liberi de suferință, că eu sunt singurul suficient de nefericit pentru a suferi. Prin urmare, mă simt rușinat de mine însumi și simt nevoia să mă izolez de cei pe care îi cunosc. În schimb, realitatea este că suferim cu toții, iar această experiență comună a suferinței, ca un secret comun, ne leagă între noi într-un mod profund și intim.

- Cea de-a treia componentă este bunătatea pe care o arăt față de sinele meu suferind (în engleză loving kindness), indiferent de măsura în care sunt responsabil pentru suferința mea.

Efectele benefice ale autocompasiunii au fost recunoscute de către profesioniștii abia în ultimele două decenii și au început să fie subliniate în abia în ultimii ani. Există încă multe persoane care nu au auzit de ea sau au trecut-o cu vederea. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece cultura noastră occidentală nu consideră autocompasiunea o virtute. Mulți oameni au o suspiciune foarte profundă și viscerală față de bunătatea de sine. Acestea își au rădăcinile în rănile noastre psihologice, pe de o parte, și într-o înțelegere greșită a conceptului de autocompasiune, pe de altă parte. Astfel de neînțelegeri inhibă adesea capacitatea noastră de autocompasiune, așa că este important să le clarificăm la începutul călătoriei noastre.

"Autocompasiunea este egală cu mila față de nouă înșine" - Experiența arată că autocompasiunea este antidotul autocompătimirii. În timp ce autocompătimirea spune "săracul de mine!", autocompătimirea recunoaște că viața este dificilă pentru toată lumea. Astfel, persoana cu autocompasiune nu-și exagerează propria suferință, nu-și pierde speranța, ci sentimentul de conectare cu ceilalți devine pentru ea o sursă de putere pentru a-și depăși dificultățile.

​

"Autocompasiunea înseamnă că sunt egoist și, în loc să-i ajut pe ceilalți, mă învârt în jurul meu" - Dimpotrivă, a ne oferi nouă înșine darul compasiunii este o resursă puternică pentru a dărui mai mult în relațiile noastre. Cercetările arată că persoanele pline de compasiune sunt mai grijulii și mai solidare.

"Autocompasiunea este pentru cei slabi. Dar eu am nevoie să fiu puternic pentru a merge mai departe în viață" - De fapt, încrederea în sine este o sursă sigură de forță interioară din care curge curajul. Este o forță blândă care sporește rezistența psihologică atunci când ne confruntăm cu dificultăți.

"Compasiunea te face leneș". - Experiența arată că compasiunea ne deschide pentru a avea o viziune pe termen lung asupra sănătății și bunăstării noastre, mai degrabă decât asupra plăcerilor pe termen scurt, și pentru a ne mobiliza resursele în acest sens.

​

"Autocompasiunea mă face să fiu crud cu ceilalți, pentru că mă face să fiu iertător față de propriile greșeli. Pentru a lua în considerare bunăstarea celorlalți, trebuie să mă disciplinez cu asprime." - De fapt, autocompătimirea creează un spațiu sigur, un spațiu în care ne putem recunoaște și admite greșelile. Cercetările arată că persoanele cu autocompasiune sunt mai predispuse să își asume responsabilitatea pentru greșelile lor și sunt mai predispuse să își ceară scuze atunci când îi rănesc pe ceilalți.

"Nu-mi voi putea atinge niciodată obiectivele dacă nu mă bazez în fiecare moment pe autocritica mea dură. Cineva cu mai puține obiective poate fi cu autocompasiune, dar eu sunt exigent și nu-mi permit acest lux." - Mulți oameni cred că autocritica este cel mai bun motivator. Cu toate acestea, autocritica subminează încrederea în sine, motivează prin frică. Autocompasiunea motivează cu iubire. Iar iubirea este mai puternică decât frica.

Merită să ne întrebăm cu sinceritate: care este primul lucru care îmi vine în minte când aud cuvântul autocompasiune? Ce emoție, ce reacție viscerală sau senzație corporală rezonează cu acest cuvânt în mine?