Autocompasiunea și reglarea emoțiilor
Auto-compasiunea este o modalitate surprinzătoare de a ne regla emoțiile neplăcute. Ajută la atenuarea lor, dar este important să ne amintim să nu le respingem într-un mod disprețuitor. Acest proces ne poate deruta cu ușurință, deoarece înțelepciunea convențională ne spune să accentuăm aspectele pozitive și să eliminăm cele negative. Problema cu acest lucru este că, cu cât încercăm mai mult să eliminăm negativul, cu atât mai mult se întoarce împotriva noastră:
suferință = durere x rezistență.
Subconștientul nostru simte orice evitare sau reprimare, așa că ceea ce încercăm să evităm este amplificat. Cercetările psihologice au arătat clar că nu avem capacitatea conștientă de a bloca gândurile și emoțiile nedorite.
Persoanele pline de autocompasiune sunt mai puțin predispuse să reprime gândurile și emoțiile nedorite. Ei sunt mai dispuși să le experimenteze, să accepte că aceste sentimente sunt reale și importante. Sentimentul de siguranță pe care îl oferă autocompasiunea îi ajută să facă acest lucru: confruntarea cu durerea nu este atât de înfricoșătoare dacă știm că suntem susținuți în acest proces.
Frumusețea deosebită a autocompasiunii este că, în loc să schimbe emoțiile neplăcute cu cele plăcute, în timpul practicii sale apar noi emoții plăcute, tocmai prin îmbrățișarea emoțiilor neplăcute.
Atunci când suntem într-o stare de autocompasiune, soarele și umbra sunt experimentate simultan. Acest lucru poate suna ireală, dar, de îndată ce devine o experiență, suntem uimiți. În această fascinație se află o putere de conținere profundă care ne ajută să nu ne lăsăm dominați de emoțiile neplăcute. Autocompasiunea este o formă specifică de inteligență emoțională ridicată: suntem conștienți de emoțiile noastre, chiar și de cele neplăcute, dar nu ne lăsăm conduși de ele.
Spre deosebire de așa-numita gândire pozitivă, în care încercăm să ne convingem că totul este bine când știm, că nu este așa, autocompasiunea ne permite să admitem și să acceptăm că viața poate fi uneori dificilă. Cheia autocompasiunii nu este de a nega suferința, ci de a recunoaște că suferința este o parte perfect normală a vieții umane. Această recunoaștere nu înseamnă o resemnare pasivă. Rămânem angajați să atenuăm suferința de orice fel. Dar există o complexitate deosebită în abordarea noastră: pe de o parte, suntem profund conștienți că suferința este o parte naturală a vieții, iar pe de altă parte, facem tot posibilul pentru a o atenua.
Pentru a ilustra cu o imagine, am putea spune că emoțiile noastre neplăcute sunt ca o masă mare de lichid întunecat care se învârte.
Gândirea pozitivă vrea să lumineze acest lichid. Autocompasiunea formează un vas prețios în jurul acestui lichid, care îl poate conține. Suferința este încă acolo, dar nu umple totul și nu mai este atât de vizibil, nu mai întunecă totul, nu mai provoacă atât de mult disconfort, pentru că frumusețea acestui vas frumos ne distrage atenția și ne inundă cu lumină. Dar este de asemenea adevărat că autocompasiunea nu este doar o distragere a atenției de la realitățile dureroase, ci contribuie și la ameliorarea durerii la nivel neurologic.
Atunci când dorim să înlocuim emoțiile neplăcute cu cele plăcute, dorim să ne reglăm sistemul roșu cu sistemul albastru. Pe termen scurt, această strategie poate fi utilă, dar pe termen lung avem nevoie de sistemul nostru verde pentru a crea un echilibru emoțional. Iar sistemul nostru verde nu se suprapune celorlalte două sisteme, permițându-ne să avem atât emoții plăcute, cât și neplăcute, care nu se anulează complet între ele, dar intensitatea suferinței este redusă pe măsură ce sistemul nostru roșu este redus. Această abilitate este o parte importantă a maturității noastre emoționale.
Putem observa cu o atenție blândă cum, în practica autocompasiunii, putem avea prezente atât emoții plăcute, cât și neplăcute și cum suferința noastră este atenuată în acest proces aparent paradoxal.