Cei care au grijă de alții pot fi copleșiți de suferința despre care aud. Aceștia pot dezvolta o tulburare de stres traumatic secundar, care are simptome similare cu tulburarea de stres posttraumatic: coșmaruri, amorțeală emoțională, pierderea sentimentului de siguranță, cinism, înstrăinare de cei dragi. Deoarece cei mai empatici și mai sensibili oameni simt cel mai profund durerea semenilor lor, aceștia sunt mai expuși riscului de epuizare și de burn-out.

Pentru cei care, în calitate de profesioniști sau de aparținători, sunt chemați să aline suferința altora, sfatul tradițional pentru a evita burnoutul și epuizarea este dublu: să rămână detașați emoțional de suferința semenilor lor ("nu vă urcați în rollercoasterul emoțional al celuilalt") și să se îngrijească în mod activ de propria bunăstare.

Problema cu primul sfat este că, dacă trasăm granițe între noi și cei pe care îi ajutăm, atunci, dacă suntem profesioniști sensibilitatea noastră emoțională și, prin urmare, eficiența muncii noastre este redusă; dacă suntem aparținători, granițele emoționale dăunează relației.

Cel de-al doilea sfat poate fi foarte util, pentru că este într-adevăr necesar să ne satisfacem propriile nevoi pentru a fi disponibili pentru ceilalți pe termen lung, dar în situațiile de asistență nu putem părăsi persoana pe care o ajutăm și să spunem că trebuie să facem ceva rapid pentru că suntem copleșiți de suferința ei. Aici și acum, în momentele în care ne confruntăm cu suferința, avem nevoie de o modalitate de a ne proteja pentru a nu fi copleșiți de experiența suferinței altora.

Această metodă este practicarea autocompasiunii. Cercetările au arătat că profesioniștii care au învățat autocompasiunea sunt mai puțin predispuși să sufere de stres traumatic secundar, deoarece au abilitățile necesare pentru a preveni epuizarea sau stresul copleșitor în timpul interacțiunilor cu clienții lor.

Auto-compasiunea ne permite să simțim durerea celorlalți fără să ne simțim copleșiți. Atunci când recunoaștem cât de dificil este să fim alături de cei care suferă, ne putem întoarce spre propria suferință cu compasiune, consolându-ne pe noi înșine.

Există o distincție importantă între empatie și compasiune.

Empatia este calitatea care ne ajută să percepem lumea unei alte persoane ca și cum ar fi a noastră. Dar dacă rezonăm cu emoțiile celorlalți fără a avea propriile resurse emoționale pentru a susține suferința, putem ajunge cu ușurință la epuizare. Compasiunea include tandrețea de a îmbrățișa suferința altora fără a fi nevoiți să ne luptăm noi înșine cu ea. Acolo unde empatia spune "te simt", compasiunea spune "te conțin". Pentru cele două atitudini sunt activați centri cerebrali diferiți. Comparativ cu empatia, compasiunea are o componentă de emoție plăcută, compasiunea activează rețelele neuronale asociate cu emoțiile plăcute, pe lângă activarea centrelor cerebrale care detectează durerea.

Cineva care are doar abilități empatice va simți durerea semenilor săi în propriul corp atunci când întâlnește suferința semenilor săi. Dar dacă te oprești aici și nu te raportezi mai întâi la tine însuți și apoi la cealaltă persoană cu o grijă plină de tandrețe, vei fi copleșit de emoțiile primite.

La persoanele care practică autocompasiunea, pe lângă faptul că simt suferința celorlalți, apare un al doilea reflex: vor simți fericire, recunoștință, speranță, entuziasm atunci când întâlnesc suferința altora, pentru că vor recunoaște în suferința celorlalți o mare oportunitate de a face ceva bun în lume. 

În acest fel, practica autocompasiunii devine un act altruist, deoarece creează condițiile mentale și emoționale pentru a-i ajuta pe alții pe termen lung.

Putem fi atenți la reacția noastră instinctivă atunci când întâlnim suferința altora? Încercăm să ne distanțam, evadând în interpretările noastre vorbind cu cealaltă persoană ca un observator extern, dând sfaturi sau umorizând? Dacă îndrăznim să empatizăm cu suferința lor, ce metode avem pentru a preveni copleșirea?