Autocompasiunea și iubirea simpatică

Autoaprecierea nu ne stigmatizează dacă suntem buni sau răi, valoroși sau lipsiți de valoare. Ea nu selectează o caracteristică sau un criteriu pe care să se bazeze o astfel de judecată de valoare alb-negru. În schimb, este un mod de a ne raporta la ceea ce este bun în noi. Ea provine din conștientizarea faptului că suntem în continuă schimbare și că nu ne putem defini niciodată definitiv ca ființe pur pozitive sau pur negative.

Există multe lucruri minunate pe care le putem aprecia la noi înșine, chiar dacă nu ne fac unici: faptul că putem respira, merge, mânca, iubi, îmbrățișa. Putem sărbători aceste abilități minunate, chiar dacă majoritatea oamenilor le au. Din păcate, de cele mai multe ori ne dăm seama de minunăția acestor abilități doar atunci când pierdem una sau când întâlnim persoane care au pierdut una.

Faptul că avem multe lucruri minunate care nu ne fac unici, dar care merită să fie sărbătorite, ne este adesea băgat în cap de cultura noastră cu un fel de duritate, judecată și rușine. Chiar și astfel de voci pot răsuna în noi, sau alții pot spune: "Nu te poți bucura de lucrurile mărunte?! Vei vedea atunci cât de multe ai avut, dar nu le-ai apreciat, doar atunci, când va fi prea târziu". 

Astfel de voci amenințătoare, rușinoase și superstițioase sunt foarte depare de autocompasiune și autoapreciere. Autocompasiunea îmbrățișează cu tandrețe durerea noastră că există calități bune care ne lipsesc. Ea simte această durere, își dă seama că toți suferim din cauza ei și se raportează cu tandrețe la sinele nostru suferind. În această siguranță a autocompasiunii devenim capabili să ne îndreptăm spre acele calități care poate nu par speciale, dar pentru care putem fi cu adevărat recunoscători.

Autocompasiunea și autoaprecierea ne permit să încetăm să mai punem în opoziție acele calități care nu ne fac unici și cele care ne fac unici. Să fim capabili să jelim ceea ce nu avem (încă), bucurându-ne în același timp de ceea ce avem. Să experimentăm spațialitatea inimii noastre umane, în care poate exista atât durerea neajunsurilor noastre, cât și bucuria sinceră, copilărească, a potențialului nostru.

Atunci când sărbătorim și calitățile care ne fac unici, putem face acest lucru în contextul în care fiecare persoană face parte dintr-un întreg mai mare și în care calitățile bune personale ale fiecăruia dintre noi îmbogățesc cumva întreaga umanitate. Deși sunt foarte personale, ele nu sunt doar ale noastre, ci sunt comoara comună a tuturor ființelor umane.

Recunoașterea acestui lucru ne poate ajuta să depășim tentația de a ne considera diferiți de ceilalți sau teama de a deveni vanitoși și îngâmfați dacă ne bucurăm de calitățile noastre.

Practicând autoaprecierea, nu trebuie să îi devalorizăm pe ceilalți pentru a ne simți bine cu noi înșine. Devenim capabili să ne recunoaștem propriile puncte forte, recunoscându-le în același timp pe cele ale semenilor noștri. Putem să ne sărbătorim propriile talente în timp ce le sărbătorim pe cele ale semenilor noștri.

Atunci când întâlnim bucuria și succesul altora, ne simțim adesea invidioși în mod automat. Când îi vedem pe alții frumoși, ne simțim imediat urâți; când îi vedem pe alții cu succes, ne simțim nereușiți. În astfel de cazuri, putem, de asemenea, să practicăm cei trei pași care stau la baza autocompasiunii și a autoaprecierii: observarea bucuriei, a succesului și a calităților bune ale celeilalte persoane; conștientizarea faptului că suntem cu toții profund conectați și că atunci când cineva sărbătorește, avem și noi motive să sărbătorim; și întoarcerea cu bunăvoință sinceră și dătătoare de viață către cealaltă persoană care se bucură. Această atitudine ne ajută, de asemenea, să observăm calitățile bune ale celeilalte persoane și să nu le luăm ca fiind de la sine înțelese. Practicarea acestor trei pași în legătură cu bucuria unei alte persoane este practica bucuriei simpatetice sau a bucuriei altruiste.

Autoaprecierea și autocompasiunea sunt două fețe ale aceleiași monede. Prima se concentrează asupra a ceea ce aduce plăcere, iar a doua asupra a ceea ce aduce suferință. Prima celebrează puterea noastră umană, cea de-a doua ne acceptă slăbiciunile. Ceea ce contează cu adevărat este ca inimile și mințile noastre să fie deschise la realitate, cu o deschidere blândă și plină de iubire, o îmbrățișare, mai degrabă decât o evaluare, o comparație și o rezistență constante. Cel mai important lucru este că trebuie să fim capabili să ne deschidem pentru a ne vedea pe noi înșine, viețile noastre, cu toată gloria și dezonoarea lor. Acest lucru ne permite să iubim toate ființele, inclusiv pe noi înșine.

Pe măsură ce trecem prin triumfurile și tragediile vieții noastre cu o tandrețe pentru orice, devenim din ce în ce mai capabili să experimentăm că suntem conectați cu toată lumea și cu totul.

Cultura nu ne învață la acest lucru. Ea ne pune adesea sub o mare presiune, ceea ce ne face dificil să avem o atitudine atât de acceptabilă și lipsită de prejudecăți față de tot ceea ce întâlnim în noi înșine și în mediul nostru. Dacă ne dăm seama că suntem incapabili de această deschidere, de această acceptare, din cauza acestor presiuni culturale, putem începe prin a ne întoarce cu compasiune către această incapacitate.

Pot căuta în mod conștient calitățile, succesele și bucuriile altora. Pot exersa observarea lor, realizând că toți avem bucurii, succese și calități bune în comun. Un mod deosebit de bun de a face acest lucru este să vă uitați la postările de pe Facebook. Atunci când cineva postează o imagine veselă pe Facebook sau pe o altă platformă de socializare, pot exersa cei trei pași ai bucuriei simpatetice. Pot căuta atitudinea interioară care, în urma bucuriei altei persoane, declanșează nu invidia, izolarea sau autocondamnarea, ci o experiență profundă de conectare în bine, în Viață, în bucurie. O speranță că binele poate apărea în lume, în viața celeilalte persoane și în viața mea.