Rușinea provine din dorința noastră primară și inocentă de a fi iubiți și de a ne aparține. Când eram sugari și copii, am supraviețuit prin apartenența la cei dragi care aveau grijă de noi. Pentru a supraviețui ca adulți, avem nevoie unii de alții într-o anumită măsură. Acesta este motivul pentru care sentimentul de rușine cauzează o anxietate existențială, care ne spune că există ceva fundamental în neregulă cu noi, care ne face inacceptabili și neiubiți. Deoarece rușinea transmite mesajul că supraviețuirea noastră este în pericol, o experimentăm ca pe o emoție foarte puternică.

În legătură cu rușinea se pot observa trei paradoxuri interesante: cei care simt rușine se simt demni de a fi judecați, deși rușinea însăși este legată de dorința noastră inocentă de a fi iubiți; cei care simt rușine se simt singuri și izolați, deși rușinea este o emoție universală care îi leagă profund pe toți oamenii ca experiență umană comună; rușinea pare atotcuprinzătoare și permanentă, deși este doar o stare emoțională temporară și se referă doar la o parte din ființa noastră.

Există diferențe importante între rușine și vinovăție: vinovăția se referă la comportamentul nostru, iar rușinea la propria noastră ființă; vinovăția spune că am făcut ceva greșit, rușinea spune că greșesc; vinovăția poate fi o emoție productivă, deoarece ne încurajează să ne reparăm greșelile noastre atunci când este nevoie, rușinea este neproductivă, deoarece ne paralizează și ne face incapabili să acționăm eficient.

Cercetările au arătat că autocompasiunea ne permite să experimentăm vinovăția, tristețea și regretul fără a cădea în capcana rușinii. Astfel, aceste emoții, deși neplăcute, pot avea un impact pozitiv asupra comportamentului nostru, îndreptându-ne spre reparație. Deși ne putem teme că autocompasiunea ne face să fim prea permisivi față de propriile greșeli, în realitate se întâmplă contrariul: suntem mai dispuși să ne recunoaștem și să ne căim de greșelile noastre și devenim mai dispuși să ne reparăm fără a fi copleșiți de gânduri de autodepreciere.

Avem convingeri negative care stau la de baza sentimentului nostru de rușine. "Sunt imperfect", "Sunt de neiubit", "Sunt neajutorat", "Sunt un eșec". Dacă adunăm, există doar 15-20 astfel de convingeri pe care le experimentează miliarde de oameni de pe planetă. Aceasta este o dovadă în plus că, deși credem că imperfecțiunea ne desparte, de fapt, ca experiență umană comună, ea ne unește.

Faptul că nu îndrăznim să vorbim despre ceea ce ne este rușine contribuie la menținerea rușinii. Credințele noastre negative persistă pentru că le ascundem de ceilalți și chiar de noi înșine. Ne este teamă că toată lumea ne-ar respinge dacă ar ști de ce credem că trebuie să ne fie rușine. Uităm că și alți oameni se luptă cu aceleași emoții ca și noi. Dacă recunoaștem aceste gânduri rușinoase măcar pentru noi înșine, ele încep să își piardă puterea asupra noastră. Putem îmbrățișa cu compasiune, cu blândețe, partea din noi care suferă din cauza faptului că este plină de aceste convingeri negative. În loc să ne adăugăm la suferința noastră, fiind supărați pe această parte rănită din noi, o îmbrățișăm cu dragoste tandră. În acest fel, contribuim la vindecarea sa.

Autocompasiunea este antidotul rușinii. Răspunzând greșelilor noastre cu bunătate, mai degrabă decât cu judecată, și amintindu-ne că a face greșeli este o experiență umană comună care ne conectează cu ceilalți, mai degrabă decât să ne izoleze, autocompasiunea dărâmă edificiul rușinii. Ea contribuie la capacitatea noastră de a rămâne conectați la întreaga noastră lume de experiențe și de a o ține într-o îmbrățișare tandră a iubirii.

Putem căuta cu curiozitate gândurile care declanșează rușinea în noi. Cu iubire tandră și compasiune, ne putem îmbrățișa sinele nostru rușinos.