Autocritica dură implică, de obicei, nevoia noastră de control: ideea că eșecul poate fi evitat dacă ne luptăm din greu și că succesul nostru depinde de noi. Nu vrem să ne confruntăm cu realitatea dureroasă că nici circumstanțele externe și nici măcar răspunsurile noastre interne la acestea nu se află pe deplin sub controlul nostru. În plus, furia împotriva noastră sugerează că suntem puternici. Insistăm, cu dinții și cu unghiile, să dăm eșecurilor noastre o explicație logică, de preferință una care să ne facă responsabili pentru ele. Implicită în această interpretare este speranța că, dacă ne vom strădui mai mult data viitoare, avem o șansă de a reuși.

Pentru a ne menține o imagine pozitivă a lumii, a destinului, a universului sau a lui Dumnezeu, ne învinovățim pentru eșecurile noastre. Sentimentul nostru de siguranță se bazează în mare măsură pe imaginea pozitivă pe care o avem față de cei dintâi, așa că facem tot posibilul să păstrăm această imagine intactă. Chiar dacă prețul este furia față de noi înșine. Ne comportăm ca acel copil mic care, în dependența sa totală de părinți, nu poate vedea defectele și eșecurile acestora, dar se învinovățește pentru tot, deoarece are nevoie să-și vadă părinții ca fiind grijulii și iubitori. În caz contrar, el ar simți un sentiment insuportabil de nesiguranță și anxietate.

În calitate de copil mic, este firesc să nu avem altă modalitate de a reduce anxietatea cauzată de imprevizibilitatea lumii și de neajunsurile celor care ne îngrijesc decât să dăm vina pe noi înșine pentru fiecare experiență dureroasă. De asemenea, este firesc ca, în calitate de adulți, aceste reacții să fie instinctive. Atât de des ne putem învinovăți cu voce dură pentru nevoia noastră de control, ca și cum ar fi o impuritate superstițioasă de care ar trebui să ne fie rușine existențială! Și totuși, această nevoie este tot o funcție a neuronilor noștri, nu suntem noi de vină! În loc să ne condamnăm, putem căuta modalități de a fi blânzi și buni cu noi înșine, care suferim pentru că vedem cum se dezintegrează mitul propriei noastre omnipotențe. Putem căuta modalități de a simți compasiune pentru noi înșine, știind că nu suntem singuri în această situație. Toți oamenii de dinaintea și de după noi, precum și toți contemporanii noștri, împărtășesc această experiență dureroasă.

Pentru a ilustra dezvoltarea în noi a unei voci autocritice, am putea folosi imaginea unui copil mic închis într-o cameră mică cu un leu care doarme. Leul se poate trezi în orice moment, iar micuțul nu poate face nimic pentru a împiedica acest lucru. Copilul se plimbă în jurul leului, îngrozit, cât de încet poate, iar dacă face vreun zgomot, îl va lovi cu groază în cap și își va spune: "idiotule, nu face niciun zgomot, altfel leul te va mânca".

Este similar cu această imagine a fenomenului de a ne critica pe noi înșine în fața celorlalți pentru ca aceștia să nu ne critice pe noi. Este ca și cum am spune: "Îți voi spune cât de mult greșesc pentru ca tu să nu simți nevoia să mi-o spui, ci mai degrabă să mă liniștești că, până la urmă, nu sunt atât de rău". Momentan, putem experimenta o ușurare, dar costul acestei ușurări este prea mare. Ne menținem sistemele roșii în funcțiune și relațiile noastre pot fi stricate dacă facem constant declarații de autodepreciere.

Oricât de paradoxal ar părea, autocritica este, de asemenea, legată de sentimentul nostru de superioritate. Imaginea noastră de sine este complexă și ne putem identifica cu orice parte a ei. Atunci când ne criticăm pe noi înșine, suntem atât criticul, cât și cel criticat. Partea din noi care ne critică defectele experimentează superioritatea. Ea este fidelă valorilor pe care partea din noi criticată nu a reușit să le respecte. Atunci când ne identificăm cu partea autocritică din noi, aceasta atenuează dezamăgirea de a nu fi fost fidelă valorilor noastre. Atunci când ne criticăm, încercăm să ne salvăm stima de sine gândindu-ne că partea critică din noi este bună, iar restul este rea.

Eroarea fundamentală a acestei rețele de paradoxuri este că încercăm să ne încadrăm în categorii de bine sau rău. Aceasta este capcana stimei de sine. În schimb, autocompasiunea este un mod de a ne raporta la misterul a ceea ce suntem. În loc să încercăm în mod constant să ne cosmetizăm imaginea de sine, autocompasiunea onorează faptul că fiecare ființă umană are atât puncte forte, cât și puncte slabe. În loc să ne pierdem în gânduri legate de faptul că suntem buni sau răi, putem deveni conștienți de experiența momentului prezent și să realizăm că totul este în schimbare: succesele și eșecurile noastre vin și pleacă, ele nu ne determină valoarea.

Când aud vocea autocriticii, pot să ascult pe cine sau ce încerc să protejez prin faptul că mă învinovățesc, că mă condamn?