Bazele autocompasiunii și
autocriticii în psihologia evoluționistă

Călătoria autocompasiunii începe cu recunoașterea faptului că atât autocritica, cât și idealizarea de sine sunt procese naturale, caracteristici neuropsihologice ale umanității noastre, care au evoluat de-a lungul timpului. Acest lucru nu înseamnă că acum ne putem simți liberi să ne criticăm sau să ne idealizăm, dar pentru a schimba acest lucru, trebuie mai întâi să empatizăm cu suferința care provine din imperfecțiunea corpului și a sistemului nostru nervos, care este o experiență comună tuturor ființelor umane.

Face parte din realitatea noastră faptul că oscilăm între autocritică și autoidealizare, pentru că ambele reprezintă siguranță. Dacă privim în termenii filogenezei, vedem că autoidealizarea este legată de a ne considera cei mai buni, adică în vârful ierarhiei. Acest lucru ne oferă securitate, deoarece cei care se află în vârf au mai multe oportunități de a beneficia de resurse. Iar autocritica este legată de supunerea față de lider. Iar cei care se supun celui aflat în vârful ierarhiei sunt protejați și beneficiază de bunurile de care au nevoie pentru a supraviețui. Prin urmare, oricât de paradoxal ar părea, ambele comportamente sunt dezirabile, deoarece asigură supraviețuirea. Este perfect logic ca noi, ca și strămoșii noștri, să le folosim instinctiv, deoarece este sănătos să luptăm pentru supraviețuire.

Este doar o chestiune de a afla dacă, aici și acum, în viața unei anumite persoane, este aceasta cea mai bună cale de a se adapta, de a supraviețui, de a se împlini? În contextul societății noastre moderne, trebuie să recunoaștem că aceste comportamente sunt cel mai adese ori dezavantajoase. Iată ce ne spune terapia centrată pe compasiune: că creierul nostru ne înșeală (engl. tricky brain), unele dintre trăsăturile pe care le-am dezvoltat prin evoluție, sunt acum, în cea mai mare parte, mai degrabă un dezavantaj decât un avantaj.

Fiecare persoană se consideră mai bună decât ceilalți, dar numai prin acele calități pe care propria sa cultură le consideră valori (de exemplu, independența și originalitatea în culturile individualiste occidentale, serviabilitatea și cooperarea în culturile comunitare orientale). Chiar și persoanele care își subordonează propriile nevoi nevoilor celorlalți se pot autoidealiza atunci când se consideră mai utile decât ceilalți. În mod paradoxal, putem, de asemenea, să experimentăm sacrificiul de sine ca fiind mai buni decât alții (care nu se sacrifică).

Astfel de percepții ne determină adesea să ne simțim rușinați. Ne punem la îndoială propria autenticitate și valoare. 

De asemenea, există momente în care ne place să le amintim celorlalți că, oricât de servili ar fi, ei își dovedesc, de fapt, prin fiecare faptă bună, că sunt mai buni decât semenii lor. Atunci când afirmăm că orice altruism implică egoism, orice umilință implică aroganță, și expunem cu aroganță acest lucru la alții, încercăm de fapt să ne menținem stima de sine ridicată, făcându-l de rușine pe cel căruia îi ținem o predică.

Acest tip de ideație, atunci când are ca efect rușinarea și umilirea, este lipsit de compasiune. Persoana care este plină de compasiune recunoaște funcționarea imperfectă a sistemului său nervos, înțelege cum rezultă aceasta din procesul de dezvoltare a tulpinii și empatizează cu durerea și confuzia care rezultă din acest paradox. El se îndreaptă cu bunătate spre sine și spre toți oamenii, știind că aceasta este o suferință care ne leagă pe toți.

Putem fi atenți la acele momente din ziua noastră în care apar în noi gânduri de autoidealizare sau de autocritică. Putem pur și simplu să observăm că ele tocmai au apărut și să ne întoarcem către noi înșine cu compasiune și bunătate, realizând că acest mod de funcționare este rezultatul imperfecțiunii noastre neurologice, comună întregii umanități. Putem chiar să ne chemăm cu blândețe pe nume și să ne spunem: "Nu este vina ta!". Putem asculta cu curiozitate ce se întâmplă în această blândețe cu vocile noastre interioare autocritice și autoidealizatoare...