Copiii învață de la părinții critici că critica este un instrument motivațional util și necesar. Ca urmare, vor crește crezând că își pot menține motivația și se pot strădui să își atingă obiectivele doar dacă sunt aspru critici și neiertători cu ei înșiși.

Experiența arată că, pe termen lung, putem performa cel mai bine atunci când ne simțim în siguranță și avem încredere în ceilalți. Prin urmare, aproape instinctiv, în majoritatea cazurilor, atunci când îi motivăm pe cei dragi, le transmitem că îi iubim, că avem încredere în ei și că îi susținem. Dintr-un motiv ciudat, adoptăm o atitudine opusă față de noi înșine.

Cercetările arată că încrederea în sine are un impact dramatic asupra capacității noastre de a ne atinge obiectivele. Pe termen lung, autocritica ne subminează credința în autoeficacitatea noastră și, prin urmare, face mai mult rău decât bine capacității noastre de a fi cei mai buni pe care îi putem fi.

Este de netăgăduit că autocritica are un efect motivant, dar acest efect se bazează pe frică. Deoarece experimentăm faptul de a fi criticați ca fiind foarte neplăcut, suntem motivați să fugim de propria noastră autocondamnare. Acest lucru funcționează pe termen scurt, poate produce chiar rezultate spectaculoase, dar are dezavantaje foarte grave.

Una dintre cele mai mari probleme legate de folosirea fricii pentru a ne motiva este că frica subminează performanța: ne distrage atenția de la sarcina pe care o avem de îndeplinit, ne reduce capacitatea de concentrare. De fapt, anxietatea poate determina un om să implice inconștient în comportamente autodistructive. El își degradează propria performanță, sabotându-se pe sine pentru a avea un motiv să explice orice eșec. Nu se străduiește suficient de mult să își atingă obiectivele pentru că îi este mai puțin rușine să își poată explica eșecurile prin lipsa de efort decât prin lipsa de abilități. Procrastinarea poate fi un mecanism de apărare similar: este mai ușor să ne iertăm că nu suntem pregătiți decât că nu suntem capabili să facem ceva. În acest caz, cu cât ne criticăm mai mult, cu atât crește anxietatea și se întăresc comportamentele autodistructive, ceea ce ne face să ne învinovățim și mai mult și să cădem într-un cerc vicios.

În schimb, autocompasiunea își trage forța din iubire, nu din frică. Iubirea permite creșterea încrederii în sine și a unui sentiment de încredere. În corpul nostru, acest lucru se întâmplă prin eliberarea de oxitocină, spre deosebire de efectul de activare a amigdalei pe care îl are autocritica, care are drept consecință inundarea corpului cu cortizol.

O concepție greșită frecventă despre auto-compasiune este că autocompasiunea înseamnă pur și simplu să înveți să te calmezi. Dar vindecarea și creșterea nu ar avea loc ca urmare a unui astfel de tratament superficial. Autocalmarea este un pas important în autocompasiune, dar nu este un scop în sine. Intrând într-o stare mai calmă și mai blândă, activăm abilități care ne permit să luptăm pentru obiectivele noastre.

Autocritica se întreabă "sunt eu suficient de bun?", autocompasiunea se întreabă "ce este bun pentru mine?". Auto-compasiunea se adresează celor mai profunde dorințe ale noastre de sănătate și fericire. Cei cărora le pasă de ei înșiși vor face ceea ce au nevoie pentru a învăța, a crește, a se vindeca, a se împlini. Devine firesc, să vrea să schimbe tiparele de comportament care nu îl ajută, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la lucruri care sunt plăcute pe termen scurt.

Autocompasiunea presupune alegeri care duc la bunăstare pe termen lung. Caută să vindece și nu să perpetueze disfuncțiile.

Întâlnim adesea o atitudine care pune în contrast autocompasiunea cu urmărirea obiectivelor noastre pe termen lung. 

Autocompasiunea integrează și nu se opune. O persoană conștientă de sine știe că este în regulă să se răsfețe ocazional, deoarece aceasta poate fi o formă actuală de autoîngrijire. Dar nu este bine să exagerăm, pentru că ne poate împiedica să realizăm ceea ce ne dorim: să ne eliberăm potențialul.

Dacă vrem să ne îmbunătățim, trebuie, desigur, să recunoaștem cum ne facem rău și să găsim modalități de a ne comporta mai bine. Ceea ce nu este clar pentru mulți oameni este că în acest proces nu trebuie să fim cruzi cu noi înșine. Putem fi blânzi și să ne sprijinim pe noi înșine, rămânând în același timp implicați în procesul dificil al schimbării.

Efortul de a renunța la confortul nostru de moment și de a suporta disconfortul care vine odată cu călătoria spre atingerea obiectivelor noastre vine din autocompasiune, o dorință naturală de a ușura suferința, și nu din dorința de a le arăta celorlalți cât de buni suntem.

Capacitatea noastră de a ne atinge obiectivele depinde în parte de unde provine motivația noastră. Motivația intrinsecă provine din dorința de a învăța, de a crește sau din interesul față de activitatea pe care o urmărim. Motivația externă este determinată de dorința de a câștiga o recompensă sau de a evita o pedeapsă. Chiar dacă recompensa sau pedeapsa provine din interior, cum ar fi recompensa stimei de sine sau pedeapsa autocriticii, motivația noastră este tot externă.

Prin urmare, capacitatea noastră de a ne atinge obiectivele este diminuată de aceste  motivații.

Autocompasiunea ne ajută să ne atingem obiectivele prin reducerea fricii de eșec, deoarece sentimentele noastre față de noi înșine nu mai sunt determinate de succesele noastre, ci de atitudinea respectuoasă și blândă care provine din autocompasiune. Eliberați din strânsoarea fricii de eșec, suntem împuterniciți să acceptăm provocări mult mai mari, care ne deschid posibilitatea unui succes mai mare. Contrar concepțiilor greșite, persoanele care sunt pline de compasiune sunt mai autentice și mai independente, în timp ce cele care au mai puțină autocompasiune sunt mai conformiste, deoarece nu riscă judecata socială sau respingerea. Iar autenticitatea și independența sunt factori cheie pentru fericire.

Putem fi atenți la ceea ce ne motivează: este frica sau este dragostea? Cum este să trăiești una sau cealaltă? Cum o simțim în corpul nostru, în emoțiile noastre, ce gânduri sunt asociate cu ele?