A fi blânzi cu noi înșine nu este doar un gând sau un sentiment imaterial care nu poate schimba nimic. Atunci când suntem buni cu noi înșine, sistemul verde intră în funcțiune. Un pas important în acest proces este eliberarea de oxitocină. Nivelurile crescute de oxitocină sunt asociate cu sentimente de încredere, calm, siguranță, generozitate, conectivitate și facilitează sentimentul de compasiune față de noi înșine. Oxitocina reduce funcționarea sistemului roșu, astfel încât anxietatea noastră este ușurată, tensiunea arterială este scăzută, iar creșterea concentrațiilor de adrenalină și cortizol legate de stres în corpul nostru este încetinită.
Creierul nostru nu poate face distincția între ceea ce apare în imaginația noastră și ceea ce este în lumea exterioară. Prin urmare, atunci când evocăm amintiri de grijă, sistemul nostru verde intră în funcțiune și se declanșează producția de oxitocină, la fel ca și cum am experimenta grija aici și acum. Aceasta este ceea ce se întâmplă atunci când evocăm o amintire despre faptul că am fost îngrijiți sau că am avut grijă de alții. Și chiar și atunci când ne imaginăm oricare dintre acestea în viitor.

Nu doar imaginația noastră ne poate ajuta să ne activăm sistemul verde și să începem să producem oxitocină. Pielea noastră este un organ foarte sensibil, iar atingerea fizică eliberează oxitocină, dă un sentiment de siguranță, reduce suferința și stresul din sistemul vascular. Atingându-ne ușor pe față, pe piept, pe burtă, pe brațe sau îmbrățișându-ne, ne ajutăm să stimulăm bunătatea față de noi înșine.
Ascultarea unui ton blând al vocii și vorbirea cu blândețe cu ceilalți sau cu noi înșine ajută, de asemenea, la activarea sistemului nostru verde.
Atunci când ne arătăm bunătate față de noi înșine, nu ne mai identificăm cu durerea. Suntem atât cel care suferă, cât și cel care oferă alinare suferinței. În acest fel, putem experimenta că suntem mai mult decât cel care suferă. Adăugăm o altă componentă la momentul prezent: reasigurarea. Acest moment nu mai este la fel de dificil ca cel precedent.

Această experiență face parte din paradoxul discutat în aticolele anterioare. În procesul de practicare a autocompasiunii, devine încet-încet firesc să avem în noi mai multe gânduri, emoții și senzații corporale contradictorii în același timp. Putem gusta echilibrul dintre acestea. Devenim conștienți de ceva într-o experiență cu totul nouă, care ne deschide noi moduri de a fi om. Din aceste experiențe reiese o sursă uimitoare de putere care ne permite să ne trăim viața din plin: să înfruntăm dificultățile și să ne bucurăm de bucuriile vieții.
În momentele de suferință, putem să ne atingem ușor fața, burta, brațele sau să ne punem mâna pe inimă. Putem experimenta cu atingerea care ne este cea mai reconfortantă. Putem zâmbi ușor, să facem o expresie prietenoasă, amabilă. Putem observa modul în care o astfel de expresie facială afectează restul corpului nostru și starea noastră de spirit.